Editorial - " Mingile de duminica " / Recitalul de la Crucible

Autor: Catalin

Momentul aşteptat un an întreg de toţi fanii snookerului a sosit. Ne întâmpină două săptămâni dedicate în totalitate sportului adevăraţilor lorzi. Să uităm de butoanele, de blaturile şi de cooperativele în care ne scăldăm zlinic creierii şi frustrările, şi să privim o lecţie de fair-play, o competiţie în care adversarii sunt prieteni, iar arbitrii nu pot decide câştigătorul.
.
Teatrul Crucible din Sheffield a rezistat numeroaselor presiuni impuse de Federatia Internaţională şi găzduieşte încă o ediţie a Campionatelor Mondiale de Snooker. Nici nu ar exista un loc mai potrivit pentru un astfel de sport decât teatrul - casa artiştilor.

Cu zâmbetul pe buze, cu cămaşa albă şi cu papion, toată crema snookerului mondial se adună în Sheffield, nu pentru a-şi hrăni orgoliul, nu pentru a-şi distruge oponentul, ci pentru a cinsti şi a bucura milioanele de spectatori şi telespectatori. Campionul en-titre, John Higgins, cel mai titrat jucător din istorie, Stephen Hendry, marele maestru Steve Davis, dar şi tinerii şacali Mark Selby, Shaun Murphy şi Stephen Maguire, îşi întind mâna şi încep festivalul.

Show-ul nu ar fi însa complet fără o excepţie de la regulă. Hulit şi adulat în acelaşi timp, cel mai iubit, dar şi cel mai controversat participant este, înca o dată, racheta Ronnie O’Sullivan. Prin atitudinea sa, atât la masa, cât şi în viaţa privată, reuşeşte să iasă din condiţia jucătorului de snooker clasic, liniştit şi civilizat, şi să creeze valuri oriunde merge.

Break-urile de peste 100, frame-urile strânse, decise la bila neagra, meciurile intrate în decisiv, stimulează un exult sufletesc ce ne permite o facilă îndepărtare de fenomenul elucubraţiilor din lumea sportului mioritic. Un break maxim poate fi mai fascinant decât 20 de goluri, iar respectul reciproc mai interesant decât războiul declaraţiilor.

Să ne aşezam în fotolii, să privim relaxaţi şi să învăţăm. Linişte! Spectacolul a început!

Comenteaza acest articol pe FORUM